-Plângi... Devi! Din vina mea! Nu merit...

-Nu, copila mea. Tu nu m- ai rănit niciodată... Am luptat pentru tine, am cerut timp... te- am pierdut...

-Sunt aici, Devi! Nu plec fără tine! Nu accept o altă viaţă fără să te am aproape! Eu nu ştiu să sărut ploaia fără buzele tale, nu pot primi îmbrăţişarea fulgilor de nea fără să nu- ţi simt braţele, nu pot auzi cântecul petalelor de cireş ce cad în bătaia vântului dacă vocea ta nu mă cheamă, ochii mei nu pot să adoarmă dacă tu nu le dăruieşti vise... Nu, Devi! Nu ai pierdut! Nu m- ai pierdut! Sunt aici!... Eu pot să înving!

-Devi, e posibil să dăruiesc din veşnicia mea, câteva clipe unui suflet? Care e preţul unei vieţi?
-Copila mea, e prima oară când nu ceri ceva pentru tine... viaţă?... Da. Putem dărui viaţă, dar oare acel suflet merită?
-...nu ştiu... doar, simt acel suflet legat de mine... îl simt... îi simt singurătatea...
-A da viaţă doare atât de mult... acel suflet e un nihil şi nu va şti nimic. Nu te va iubi mai mult, nu va lupta pentru tine şi nu- ţi va fi alături...
-Nu, Devi. Nu- l vreau pentru mine. Mi- a dăruit un vis, un răsărit de soare... Eu nu sunt doar moarte, sunt un simbol al vieţii veşnice... eu nu pot trăi în lumină, dar el poate...