....din lumea mea totul pare că s- a întâmplat acum mii de ani, departe... şi vă privesc... eram ca voi... sau cel puţin îmi doream să fiu... Acum totul e altfel. Îmi place să mă joc. Îmi place să vă privesc. Îmi place să mă joc cu ceea ce voi credeţi că e realitatea. Sunteţi atât de orbiţi de lumină, încât nu vedeţi mocirla în care vă scăldaţi. Ceea ce voi numiţi viaţă... Viaţă! Voi aveţi distanţe, aveţi timp... nu ajungeţi niciodată nicăieri, niciodată la timp... şi vă grăbiţi... Sunteţi atât de frumoşi în cuşca pe care singuri aţi creat- o. Sunteţi orbi, sufletele voastre sunt oarbe... sunteţi Fii ai lui Dumnezeu! Şi voi vă îngrădiţi! Nu aveţi curajul să fiţi ceea sunteţi cu adevărat!... Nici măcar o clipă nu vă opriţi să vă priviţi. Nu simţiţi niciodată eternitatea din voi. Nu sunteţi în stare să vă asumaţi dumnezeirea din voi! Vă spuneţi simplu oameni, noi vă spunem nihil... şi ne place să ne jucăm, ni se permite să ne jucăm... Din când în când, printre voi întâlnim şi Fii ai lui Dumnezeu. Nu îndrăznim să- i privim. Nu îndrăznim să ne apropiem. Îi simţim. Simţim toată eternitatea din ei, Viaţa! Sunteţi orbi! Nici măcar pe ei nu- i acceptaţi. Nu, voi nu puteţi accepta printre voi pe cei care trăiesc în afara timpului, dincolo de ceea ce voi numiţi Viaţă. Moartea e un dar. Moartea nu o merită oricine. De asta veţi veni din nou aici, veţi plânge iar şi iar până veţi fi ceea ce sunteţi cu adevărat. Nihil! Incetaţi să mai fiţi nihil! 

                           Timpul nu există! Distanţele sunt doar iluzii. Sunt în lumea mea, sunt în lumea voastră, sunt în Rai, sunt în Iad. Asta e realitatea, tot ceea ce e dincolo de Timp şi Distanţe. Vă e teamă de Moarte. Moartea nu face nimic decât să vă pună în faţa realităţii. Sunteţi atât de frumoşi, e atâta dumnezeire în voi, dar sunteţi orbi...

                         Vă privesc... doare să fiu ceea ce sunt... mi- ar fi plăcut uneori, să fiu oarbă ca voi... poate jocul ar fi fost mai blând... Fii ai lui Dumnezeu...